Kevin Hart revine, dar nu în cea mai bună formă a sa. „72 de ore” este exact genul de comedie Netflix pe care o pornești într-o duminică ploioasă, iar la jumătatea ei te trezești butonând telefonul. Filmul este o copie nerușinată a „Marii mahmureli”, încercând să transforme prăpastia dintre generații într-o sursă de umor, un demers care funcționează doar până la prima glumă cu antiacide.

Povestea îl prezintă pe Hart în rolul unui publicitar de patruzeci de ani, care intră accidental într-un grup de chat pentru o petrecere a burlacilor. Ca să-și dovedească valoarea în fața tinerilor și să-și salveze cariera, îi convinge pe băieți să-l lase să meargă cu ei la Miami. Premisa sună promițător, însă execuția se sufocă rapid, de parcă scenariștii ar fi știut ce vor să facă doar pe primele zece pagini.

În loc să stoarcă glume savuroase din diferențele de generație, filmul alunecă repede într-o intrigă polițistă obositoare. Apare un misterios baron al drogurilor, iar personajul lui Hart își asumă brusc un alter ego în stilul Tony Montana. Haosul e garantat, dar râsul lipsește cu desăvârșire, ceea ce pentru o comedie reprezintă o problemă uriașă.

Când haosul nu este suficient pentru a stârni râsul

Cel mai mare păcat al filmului este că nu reușește să fie cu adevărat amuzant. Regizorul Tim Story și echipa au aruncat în scenă de toate: cocaină, spermă de balenă, vărsături și o mulțime de scene de petrecere ratate. Din păcate, „72 de ore” se străduiește atât de tare să distreze, încât uită să fie natural. Ai constant senzația că pelicula țipă la tine: „aici trebuie să râzi!”.

Distribuția, pe hârtie, este promițătoare. Marcello Hernández și Kam Patterson, veniți de la Saturday Night Live, își fac treaba, dar personajele lor sunt atât de bidimensionale încât doare. Patterson joacă idiotul grupului și are câteva momente decente, însă Hernández este atât de lipsit de greutate încât dispare aproape complet în zgomotul de fond. Teyana Taylor pare să fi pășit dintr-un film mult mai serios, interpretarea ei fiind complet străină de haosul din jur.

Kevin Hart rămâne un tip simpatic, care acceptă să devină ținta propriilor glume. Totuși, de această dată îi lipsește acea fărâmă de înțelepciune care să-i facă personajul credibil. În loc să fie un „veteran” cool care îi scoate pe tineri din belele, pare mai degrabă un bărbat disperat să rămână trendy. Iar asta creează mai degrabă o stare de jenă decât de amuzament.

O mahmureală pe care mai bine o eviți

Din punct de vedere vizual și al ritmului, filmul se aliniază standardelor obișnuite ale producțiilor Netflix, dar asta nu este suficient. Locația din Miami ar fi putut oferi un spectacol nebunesc, însă majoritatea scenelor de petrecere sunt clișeice și complet lipsite de energie. Linia narativă cu crima forțează rama comediei, de parcă realizatorii nu ar fi avut încredere că simpla chimie dintre personaje ar fi putut susține întreaga poveste.

Scenariul este plin de ocazii ratate. Conflictul dintre generații, care stă la baza premisei, se pierde aproape complet pe drum. Dincolo de câteva glume cu „unchiule” și incidentul penibil cu medicamentul de stomac, nimic nu mai amintește că de fapt urmărim un tip de 40 de ani care încearcă să se integreze printre tineri. Filmul se sprijină mult mai mult pe portofelul lui Hart decât pe personalitatea acestuia, ceea ce devine un comentariu trist despre absența evoluției personajului.

Până la urmă, „72 de ore” este ca o mahmureală urâtă: suferi, abia aștepți să se termine și habar nu ai de ce ai acceptat să o încerci. Nu este destul de prost încât să-l urăști, dar nici destul de bun încât să ți-l amintești. Dacă vrei o comedie relaxantă pentru seară, revizionează mai bine originalul „Marea mahmureală”, pentru că această copie nu merită nici măcar o secundă din cele 105 minute pe care le consumă.

Sursa: Variety.com