Experiența de zi cu zi ne arată că fiecare eveniment are un loc și un moment precis. Mult timp, fizica a tratat spațiu-timpul drept o realitate fundamentală, acel cadru cvadridimensional în care se desfășoară toate fenomenele Universului.
În ultimii ani, studiile asupra găurilor negre, calculatoarelor cuantice și laserelor extrem de precise au scos la iveală indicii care îi determină pe cercetători să regândească această perspectivă. Tot mai mulți fizicieni iau în calcul posibilitatea ca spațiul și timpul să nu reprezinte nivelul cel mai profund al realității, ci să apară dintr-o structură mai fundamentală.
Jeff Forshaw, fizician specializat în particule la Universitatea din Manchester, susține că, cel puțin teoretic, noțiunea de spațiu ar putea fi construită pornind de la fundamente în care spațiul nu există. Această idee ar putea contribui la reconcilierea celor două teorii de mare succes ale fizicii, care în prezent sunt dificil de armonizat.
Două teorii care nu se potrivesc
Potrivit teoriei relativității generale a lui Einstein, materia și energia curbează spațiul-timp, iar această curbură este percepută sub forma gravitației. Mecanica cuantică descrie însă lumea atomilor și a particulelor subatomice, fără să ofere o explicație adecvată pentru gravitație.
Tensiunea dintre cele două teorii devine imposibil de ignorat în condiții extreme. În interiorul găurilor negre și în primele momente de după Big Bang, efectele gravitaționale și cele cuantice pot fi simultan decisive. Până acum, încercările matematice de a le uni nu au dus la o descriere coerentă și completă.
Este posibil ca una dintre teorii sau chiar ambele să fie incomplete, însă mulți fizicieni consideră că problema ar putea proveni și dintr-o presupunere comună, aceea că spațiu-timpul este fundamental. Niciuna dintre teorii nu explică de ce observăm exact trei dimensiuni spațiale și una temporală sau de unde provine spațiu-timpul însuși.
Spațiu-timpul ar putea semăna cu apa
În modelul lui Einstein, spațiu-timpul se comportă ca un mediu continuu și neted, capabil să se curbeze și să vibreze. Apa pare și ea continuă atunci când este analizată la scară mare, deși în realitate este alcătuită din molecule. În mod asemănător, spațiu-timpul ar putea părea neted, deși ar fi format din componente extrem de mici, încă nedetectate.
Nu există deocamdată dovezi directe pentru aceste presupuse componente microscopice ale spațiu-timpului. Cercetătorii analizează de aceea situații în care teoriile fizice actuale ajung la limitele lor. Un astfel de exemplu este gaura neagră, al cărei centru este descris de relativitatea generală printr-o curbură infinită, în timp ce fizica cuantică dezvăluie proprietăți neobișnuite ale regiunii de la limita sa.
Un indiciu important ar putea veni din termodinamică, domeniul fizicii care studiază căldura, temperatura și entropia. Entropia arată câte stări microscopice diferite pot produce același comportament observabil la scară largă. Dacă ecuațiile lui Einstein au o natură termodinamică, atunci stările componentelor invizibile ale spațiu-timpului ar putea contribui la formarea lor.
Lumea microscopică ascunsă a găurilor negre
În anii 1970, Jacob Bekenstein și Stephen Hawking au arătat că găurile negre au entropie și temperatură fizică. Această descoperire a ridicat întrebarea privind componentele microscopice care ar putea explica aceste proprietăți. Dacă asemenea componente există, geometria netedă a spațiu-timpului ar putea apărea doar la scară mare, așa cum apa pare continuă atunci când nu îi observăm moleculele.
Entropia găurilor negre este legată și de un alt mister. Potrivit mecanicii cuantice, informația fizică nu poate fi distrusă, însă teoria lui Hawking sugerează că găurile negre emit radiație și dispar treptat. Proprietățile radiației Hawking depind în principal de masa, sarcina electrică și momentul cinetic al găurii negre, astfel încât, la prima vedere, nu păstrează detaliile materiei care a căzut în interior.
O posibilă cheie a paradoxului este faptul că entropia unei găuri negre nu este proporțională cu volumul tridimensional pe care îl conține, ci cu suprafața bidimensională a orizontului evenimentelor. Această idee a dus la principiul holografic, potrivit căruia informația dintr-o regiune a spațiului ar putea fi stocată pe suprafața sa de frontieră, asemenea unui hologram care codifică o imagine tridimensională pe o suprafață bidimensională.
Un Univers holografic
În 1997, fizicianul teoretician Juan Maldacena a formulat matematic, într-o formă precisă, o variantă a ideii holografice. El a arătat că o teorie cu gravitație într-un spațiu cu mai multe dimensiuni poate fi echivalentă unei teorii cuantice fără gravitație, definită într-un spațiu cu mai puține dimensiuni. Cele două descrieri ar putea reprezenta două perspective echivalente asupra aceleiași realități.
Unii cercetători consideră că teoria cu mai puține dimensiuni ar putea fi descrierea fundamentală, în timp ce spațiu-timpul pe care îl experimentăm ar apărea din informație. Fizicianul Mark Van Raamsdonk compară această situație cu un joc pe calculator. Pe ecran apare o lume spațială, însă în fundal stările jocului sunt stocate și procesate sub forma unor biți.
Întrețeserea cuantică ar putea avea un rol esențial în apariția spațiu-timpului dintr-o descriere cuantică mai profundă. Particulele întrețesute rămân corelate chiar și atunci când sunt separate de distanțe foarte mari. În modelele holografice, tiparul acestor corelații ar putea determina cât de îndepărtate par diferitele regiuni ale spațiului. Dacă legătura dispare, spațiu-timpul dintre regiuni s-ar putea destrăma.
Gravitația cuantică în laborator
Testarea directă a teoriilor holografice a părut mult timp imposibilă, deoarece ar fi necesare ciocniri între particule la energii apropiate de scara Planck. Pentru a atinge acest nivel ar fi nevoie de o energie de aproximativ 900 de trilioane de ori mai mare decât cea produsă de Marele Accelerator de Hadroni. Cercetătorii caută astfel metode care să nu depindă de asemenea valori extreme.
Experimentele GQuEST și QUEST folosesc fascicule laser trimise pe trasee diferite și reunite ulterior. Oamenii de știință urmăresc apariția unor variații extrem de mici ale distanțelor, care ar putea indica fluctuații cuantice ale spațiu-timpului. Măsurătorile interferometrelor apropiate sunt comparate între ele, în timp ce cercetătorii încearcă să elimine sursele comune de zgomot din laborator.
Interferometrele atomice, precum AION și MAGIS-100, folosesc atomii ca instrumente de măsurare extrem de sensibile. Un impuls laser plasează un atom într-o suprapunere cuantică, astfel încât acesta se comportă ca și cum s-ar afla simultan în două locuri, urmând apoi două trasee diferite. Dacă fluctuațiile spațiu-timpului afectează diferit cele două traiectorii, la...
Sursa: LiveScience.com
Sursa foto: Aron Visuals / Unsplash
